Cenătuim

Sesiune.

„Te iubesc” șoptit.

Boyce Avenue pe fundal. Apă cu gheață. Curent. Lămâiță care doarme în niște poziții greu de imaginat (Plus ca e ruptă din melodia lui Chirila-Fata în boxrei și în tricoul alb). Aș zice că mă simt mai bine. Dar nu pot să evit those dead moments în care îmi vine să-i sar de gât ca un copil care îsi vrea acadica înapoi. Cântecul cartofului e nambăr one. I still got that hole in my stomach. Broboane de sudoare. Stăm lățite toate pe jos, ne scurgem de căldură ca-n poeziile lui Bacovia. A doua oară când pomenesc de el p-aici. Ar trebui să fie mândru. Imi place la Mac că au aer condiționat ca lumea. Încă nu m-am apucat de învățat. Băt iț ochei.

„Anul ăsta rămâne memorabil.[…]Sesiunea asta: n-o s-o iau.[…]Fată, stăm tot împreună la anul?”

Mi-aș dori să opresc timpul în momentul ăsta. Știu că anul viitor o să fie cu mult mai diferit. N-o să mai am nimic din ce am acum. Și mai mult decat sigur pe nimeni. Fiecare chestie e ca și cum ar fi pentru ultima dată. Și e.

Am o vară întreagă să mă gandesc la asta. Covorul mă așteaptă. Aici nu avem și chiar mi-e dor. Decât în duș mai bine pe covorul curat de acasă. Mă așteaptă fântâna din deal. Și amurgurile tăcute. Greierii. Căpițele. Căpșunile. Crucea de lângă copac. Bubulin care papă tot laptele. Via din fața casei. Cafeaua mamei. Berea de Suceava. Axel, Înghețata. Zarzărul bătrân. Grădina bunicii. Iarba. Furnicile. Vin.

Later edit:

12.57: Cafea. Planuri de film în plină sesiune. M-am înecat cu cafea de la atâta râs și mi-am murdărit caietul de PA. Acu mi-am amintit că mi-am luxat degetul mijlociu de la picior. Hurts like a bitch. Potato și Foster Coco, sper totuși să nu vină cineva să ne de-a naibii de atâta gălăgie (ușa deschisă, curent, caniculă, cafeaua e fierbinte, glumele sunt bune). Asta e cea mai tare sesiune dintre toate cele 4. Mă bucur că într-un final suntem unite, chiar dacă au fost momente în care nu ne ajungea oxigenul dintre pereții ăștia nenorociți. KFC la cină, Mac la prânz, că suntem clienți fideli și nu vrem să supărăm pe nimeni. Now or never. After all, we’re ok. Or pretending to be. Wishing for a bathroom per dorm. Povești despre nebuna de la E5.

P.S.: Nu pot să cred că i-am făcut loc lui Lămâiță în povestea mea. N-a fost cu intenție, dar cand scrii pe viu e greu să omiți chestii.

P.P.S.: Must have been a deadly kiss.

Furnica.

I wanna cut my hair short

One day I will. I need to.

Ultima sesiune din anul ăsta. It’s been a hell of an year. Ce poți să faci cu doua zile înainte de examen? Să mai scrii ceva. Că a trecut o groază. De obicei scriu când mi se întâmplă ceva deosebit. Ceva rău care mă afectează. Acum, însă, e la fel. Acelasi motiv. Doar nu credeați că mi-am revenit. Hopeless and helpless. Like I kept saying all this year. On and on.

Nu o să vorbesc despre facultate. O să dedic subiectului ăstuia alte pagini. Acum o să vorbesc despre vechile alegeri pe care le fac cu viața mea și care îi rănesc pe cei din jur. Like hell and shit. Am mai zis vreodată că toți cei care se apropie de mine într-o oarecare măsură sfarșesc ori prin a mă urî, ori cu un gust amar de fiecare dată cand mă mai văd?(Sunt foarte sigură că e cam același lucru.) Acum imagineaza-ți ce se întâmplă cu oamenii cu care chiar ai legat o relație. Cu cei în sufletul cărora ți-ai facut un loc cozy și călduros. Cu cei cu care ai împarțit lingurița și perna. Vinul și pizza. Pateul și roșia. Chipsurile și serialul. Salcâmii și banca (Asta ar fi una dintre glume. Alea pe care le fac cand nu pot să distrug zenul mai tare decât am făcut-o. Și prin zen vreau să zic

M-am mutat cu „învățatul” pe pat pentru că nu mai pot sa-i aud respirația. Plus că-i observ fiecare gest. Ceea ce mă face să mă simt groaznic. Dar SUNT o persoană groaznică, așa că am tot dreptul să mă simt așa.

I did it. I gave up again.

Am zis că n-o s-o fac. Și chiar dacă mă refeream la circumstanțe puțin diferite, tot am făcut-o. A fost din nou ceva egoist. Am facut-o pentru sufletul meu păcătos. Aș zice că a fost (am un deja-vu) the right thing to do. Dar poate că puteam diminua mai mult daunele. Am explodat și a stat prea aproape de mine. Mult prea aproape. Și am știut dintotdeauna că o să se întâmple la un moment dat. Aș fi putut evita asta, dar știi? The sin is sweet. Much too sweet.

Two weeks more. Atât a mai rămas. Atât ne-a mai rămas. Știu că nu se va termina curand. Nici nu vreau asta. Și nici nu cred că se va întâmpla pănă la urmă. Dar astea două săptămâni or să fie cele mai dureroase. Și cea mai nasoală chestie e că îs două săptămâni de sesiune. Iar noi am avut cele mai tari momente în sesiune. Cele mai nebune și distractive nopți.

„Nu știu ce-o să se întâmple.” Totul a început cu asta. Totul a început să se termine cu gândul ăsta.

I-am plâns în poale pe balcon. Mi-a plâns în poale.

Am plâns ca doi copii părăsiți, cu cămășile sărind în spate ca-n zicală. Ne-am făcut promisiuni. Eu nu fac promisiuni. Dar acum mi-am făcut. Nu cer promisiuni. Dar acum am cerut. Am avut nevoie să aud că n-o să se termine pur și simplu. N-am vrut asta niciodată. Așa cum nu m-am așteptat niciodată, am râs a proști. A fost epic. Totul a fost epic. Este epic. A trebuit să folosesc cuvântul ăsta dintr-un motiv pueril.

Am hotărât că mai avem două săptămâni pe care n-ar trebui să le pierdem. Și că ar trebui să le transformăm în cele mai tari două săptămâni. I feel better. Only knowing that I’m allowed kissing and hugging again. I said it a million times, but I’m so selfish.

I know you’ll read this eventually. So if I won’t have another chance to say it, I’ll say it here again. I’m sorry. I am sorry. „It sucks.” I know. It fucking does like a bitch, one of those bad ones. You met the wrong person, and I’m resposible for most of the shit that’s going on right now. And by most of it I mean all of it. Now you’re having a black hole in your stomach too. You made my year. You made a big part of my life. Thank you for being. It’s not over. Don’t you ever say that to me. To the moon and back. And a little bit more.

P.S: „Tu și gura ta perfectă.”

P.P.S.: Îmi place să te privesc cum dormi bălind pe perna mea. Dar tu știi asta deja.

Furnica.

Okay.

„Esti ok?”

Cât am mai urât întrebarea asta. Acum parcă mi-e puțin dor s-o aud. Din aceeași categorie e și „O să fie bine.”. Știu că n-are nicio importanță, dar dacă vine de la cine trebuie, nu e doar o vorbă tipic inconștient optimistă. E un pic și din „Sunt aici. Oricât. Oricând.”. I felt that, I’m sure of it.

A doua zi de Crăciun. Nu vreau să se termine. A fost o zi bună. Mi-am văzut la ochi oamenii (Ei bine, nu chiar pe toți. Mi-a fost dor de tine, nebuno. Mai vrei Tinder? Cred că nu. Ly, D.), aproape că nu am ajuns acasă întreagă, but after all, I had a good time. Așa că am simțit să scriu. Să nu uit. De fapt, cum aș putea?

N-am uitat că am un proiect drag de făcut. Cum sună, proiect. Oamenii normali ar zice că e vorba chiar de un proiect, power point, document, planșe, flaiere, dircursuri, chestii d-astea. Aham. Șigur. (I know it made you smile, A. Miss ya. Kisses.)

Cel mai bun lucru: fancy instalația mea de Craciun întinsă prin cameră. Roșie ca sângele. Nu al meu, ala e albastru. De la prea puțin oxigen. Mă cam sufoc în ultima vreme. Dintr-un motiv anume, mă face să mă simt mai bine. Știam că lumina roșie face bine la plante. Oi fi vreun trandafir neșlefuit. D-aia par așa draguța, pană vii mai aproape și mă atingi. Sânge iar. Un cerc vicios.

Mi-a fost puțin dor de mine. Să am timp să meditez la prostiile pe care le fac. Să dorm pana mă trezește lumina. Să n-am nicio programare. Nicio alarmă. Timp să mă holbez la poze tumblr-iste and shit.

Și care-i faza cu șosetele? Mie îmi plac. They’re cozy and pretty and fluffy. Sunt așa ușor de mulțumit. Pot să primesc orice rahat banal. Dacă e împachetat frumos și are un bilețel, gata. M-ai păcălit. Totuși, trebuie să pui puțin suflet acolo în rahatul ala. It’s a must. I can smell it. Talking about the soul.

Anul ăsta am renunțat la brad în casă. Ar fi culmea, cu doi naturali afară să mai pun unul în casă, doar așa să miroasă a cetină că deh, suntem romani. De plastic nu-i o variantă, că n-avem bani. După încercările eșuate ale mamei de a mă face sa-i împodobesc eu bradul în frig, s-a lăsat păgubașă. End of story. N-avem brad. Dar avem înstalații, în schimb. Nu-i ca-n pozele de pe tumblr, dar îi ceva ce-ți bate în cap. Și asta-i de-ajuns. Pleacă ai mei două zile. Sunt mai fericită decât par. Și chiar par fericită.

Porc. Zăpadă din părți. Dobe. Colinde pe Trinitas. Ciocolată. Mai multă ciocolată. Șosete pufoase. Foc. Luminițe roșii. Home alone. Late night. Autostop. Still no kebab. Still no fat. A lot of drinks. Șocici. Net prost. Puține urlete. Cold, but not that cold. Tryna bound with my new phone. Stupid phone. Almost deleted my article. People still giving me money. Săracă, oricum. Annoying cousin. Tryna be a good ant. #Anastasia is the best. Somn. Still singing on the street. Still hating a lot.

Still me.

Furnica.

Behind the glasses

Nu știu câte se pot întâmpla într-o viață de om, dar știu câte se pot întâmpla în două luni.

Știi? Când nu mănânci ciocolată mult timp parcă i-ai uitat gustul. Iți place de înnebunești. Dar te-ai învățat fără și acum nu-ți mai este poftă. Și la un moment dat iți cade în gură o pătrățică. Și așa iți aduci aminte cât de mult o iubești. Și mai vrei. Și înnebunești cu gândul că nu o să mai primești.

O privesc cum scrie cod după o zi plină. Mă uit în ochii ei și mă minunez. N-am crezut că poate exista atât de mult bine în cineva, împreună cu aceeași putere a răului. I-am spus asta într-o seară. Și nu am mințit-o. Nici atunci, nici niciodată. I-am spus că în fiecare există și bine și rău, și că ține de noi ce scoatem la suprafață. Acum am simțit asta mai bine decât niciodată. Am reușit să le scot pe amandouă afară din ea. Ăla e momentul în care știi dacă vrei să rămâi lângă o persoană sau nu. Când îi vezi și partea întunecată. Când ai idee de ce poate fi capabilă și iți asumi orice risc. Când îți deschizi sufletul și o lași să facă ce vrea cu el.

S-au întâmplat prea multe într-un timp atât de scurt. Și-a dat jos ochelarii, unica ei mască, geaca ei roșie de piele (Once Upon A Time, my dear, did you actually thought I forgot you? ) și mi-a arătat ce-i poate făta mintea.

Mi-ar crește inima de mandrie dacă aș avea-o. Pentru că am știut că în spatele acelei fețe pe care nu puteai citi mai nimic, se ascundea un program cu multe, multe linii de cod ( iertate să-mi fie încercările eșuate de a face glume în stil FII; ma străduiesc cât pot). Chiar daca nu știam cum sau dacă ar trebui să încerc să sap, știam că e acolo un mic haos. Îl recunosc bine de ceva vreme.

E specială. Și odată cu asta vin și experiențe speciale. Experiențe care și-au lăsat bine amprenta în mintea omului. Ceva o face să renunțe înainte să înceapă lupta. Ceva o ține constant în lumea ei. Și asta mă ucide. Sunt conștientă că am riscat tot. Și că aș putea s-o pierd. Știu că nu vrea asta, dar la un moment dat e posibil să-mi dea drumul. Am văzut asta în ea și nu pot să uit sinceritatea cu care a recunoscut. O doare mai mult decât pot să percep. Dar chiar și asa, nu e deajuns.

„-Nu o să renunț. Nu o să scapi așa usor. Nu poți să alegi întotdeauna calea cea mai ușoară. Nu o să te las. Înțelegi? Am zis nu. Pentru că sunt o egoistă și pentru că mă faci fericită și vreau să mă gândesc la mine. Și mi-ai promis. Și o să te fac să mă urăști și să regreți ziua în care m-ai cunoscut. Eu nu o să renunț. Am zis că dragostea e egoistă. Că atunci când cineva vrea să plece din calea ta, n-ar trebui să te opui. Dacă asta îl face fericit, tu n-ar trebui să stai în calea fericirii lui. Pentru că îl iubești. Și vrei să fie fericit. Indiferent. Dar eu mai știu un lucru. Că nu o să fii fericită. Și o să regreți. Și zici c-o să-ți treacă. Dar eu nu vreau să-ți pedepsești și cealaltă mână. Pentru că m-a mângâiat pe păr. Și am simțit cum zvâcnea un fir de viață în ea. Și n-aș putea să uit. Nu o să renunț.

-Am nevoie să-ți amintești asta.[…]Ți-am spus că mi-e frică? […]Ce mă fac eu cu tine? […]Ce-am făcut să te merit? […]Ești un pui rău. Rău. […]Am nevoie să-ți amintești asta. Am nevoie să nu uiți.”

N-o să uit.

Furnica.

Alive

Titlul ăsta mi-aduce aminte de o veche prietenă. A trecut ceva vreme de când nu am mai vorbit cu ea. Acum e la 2 mii și ceva de kilometri. Ai grijă de tine, S.

A trecut ceva vreme și de când.

Aș zice că iar mă simt ca un rahat și din cauza asta am apărut pe aici. Dar aș minți. Și eu mă mint doar pe mine.

Informatică. Iași. Taxă. Cămin.

Sunt în a cincea săptămână de facultate. Sunt aici. Am ajuns și aici. Cu chiu cu vai. Am așteptat tot timpul ăsta să se întâmple ceva, să mă simt din nou pregătită să scriu, să-mi împart bucuria și să audă toți că sunt în sfârșit bine. Și n-a venit :)), ce credeați? Nu s-a întamplat nimic. Dar am observat că tot vreau să scriu. Și nu de rau. Sau nu doar de rau, ce-i drept. După cinci saptămâni în care tot ce voiam era să fug acasă și să nu mă mai întorc niciodată în orașul ăsta, parcă nu-mi pare rău că n-am facut-o. Incă mai am impresia că e prea mare penru mine. Dintr-un orășel liniștit în care aveam de-a face doar cu propria existență, am trecut la chestii mai serioase. M-am trezit în mijlocul furtunii fără umbrelă. De fapt, ce puteam eu să fac cu o umbrelă? Poate că trebuia să mănânc mai mult sirop de cătină. Sau măcar să stiu ce fel de furtună vine.

Sunt pe marginea prăpastiei de mai bine de o luna. Nu știu cum am reușit să rămân așa până acum, dar sunt bine. În ciuda a toate, tot mă are în pază cineva de acolo, de sus. Mi-a scos în cale oameni frumoși de care să mă agăț și de la care să învăț exact cât îmi trebuie ca să nu cad. Dar nici să fug din canion. Să rămân.

 

Tot cântam ˝Taking steps is easy Standing still is hard˝, simțeam că e ceva adevărat, părea profund, dar habar nu aveam despre ce vorbesc. Aveam o vagă impresie, parcă eram din filmul ăla, dar m-am inșelat. Acum nu-mi mai vine să cânt asta așa, la duș, pur și simplu. Mă ia cu nod în gât și las apa să-mi pedepsească pielea. Să mă spăl de încă o zi. Și să sper că următoarea nu voi face una cu prăpastia. Nu de alta, dar poate mai rămân semne pe față ca la ACSO, când pierd lupta cu somnul. Și ăsta e doar începutul.

Am intrat în foc. Simt că mă ard, dar cine mai dă înapoi dupa atâtea arsuri? N-am de gand. Numai dacă mă scot ăstia cu forța că n-am bani să plătesc taxa. Atât.

De la neieșitul din casă fără părul făcut, fața fardată, unghiile puse la punct și hainele potrivite cu atenție, am ajuns la spalatul pe fața și pe dinți și fuga la coadă la cea mai bună cafea din oraș. Ce mândră ar fi mama de mine. Dacă aș avea timp să vorbesc mai mult cu ea.

De asta o sa tot duc lipsă cel puțin urmatorii ani: timp, somn, bani. În ordinea asta. Și o să tot am din astea:

Nu știu când o să mai apuc un escape din ăsta. Azi a fost o zi bună. Și am profitat de asta. Azi e ziua în care am fost 100% sigură ca Doamne-Doamne mi-a trimis în cale oameni prin intermediul cărora să facă un pic de ordine în viața mea. (Andru, poate cândva o să-ți spun că fără tine îmi băgam picioarele în facultate și mă duceam să plâng la mama. Asta nu e de nicăieri. Și o să te țin minte. Și știi că nu-s cu politețuri. Dar. Mulțumescu-ți. Doamna Luminița, ați crescut o fatî șmecherî șî diștiaptî. Și faceți o mâncare incredibilă.)

P.S.: Mă uit la bătrânul meu computer și mi-e greu să-l las uitat intr-o cutie. Ai fost camaradul meu atâta timp, măi. Aproape 9 ani, mânca-te-ar. Tre să fac loc unei noi relații. Și dacă tot e ziua în care fac mulțumiri, trebuie să mai zic una. Merci, cousin. Nici nu știi cât de mult. Tu ești unul din oamenii pe care Doamne-Doamne mi-i aduce.

P.P.S.: Of, mamă. Singurul gând care mă alină e acela că într-o zi o să apuc să te rasplatesc. Măcar pentru o parte, caci pentru toate n-ar fi cu putință. Pentru tine, toate. Iartă.

P.P.P.S.: Ne vedem când ne-ntâlnim.

Tot Furnica.

 

Bere și provincie

Every summer has a story.

Vara asta o să fie cu și despre bere, bineînțeles, la țară. Dacă de trei zile, de cand m-am mutat cu totul acasă, am băut mai multă bere decât apă, prin regula de trei simplă, cu câtă bere o s-o ard eu vara asta? Hmmm.

Noroc de ăștia cu Orange că mi-au înzecit netul, altfel o ardeam iar seara pe deal să văd apusul vorbind la telefon cu mangafaua mea (te pup, pisică), sau încă mai jeleam pe covor ca o delicată că-mi place drama, mă certam cu mama,  citeam romane neterminate, scriam pagini depresive și mă trezeam doar ca să mă culc la loc cât mai repede. Bine, nu e tot datorită netului, dar când vii acasă cu gândul că n-o să mai vezi net în următoarele trei luni, o promoție din asta e ca luminița de la mijlocul tunelului. Ca o cafea bună într-o zi geroasă, ca o ciorbă fierbinte de-a bunicii, ca o piele fină și neiritată dupa epilat, ca prima hârtie igienică din bax, ca ceapa călită în scrob, ca o baie după o zi întreagă de polog, ca rozmarinul în friptură.

Dar asta nu înseamnă că n-o să mai evadez pe deal puțin să văd amurgul. E bestial, iar eu sunt o romantică.

Ploi faine pe aici, îmi place cum miroase totul dupa. Și cerul e atât de mare. Nici nu știam că-i așa mult. Mult cer, mult.

M-a prins soarele pe spate. Și pe partea dorsală a articulației genunchiului. Cel mai nepotrivit loc, jur. It hurts like a bitch. Mi-am tuns 70% din păr și am impresia că mi-a luat super mult din greutate. Sper să nu am mai puțin de 4j de kile. Sis’ se simte mai bine (poveste lunga, rezumat:sarcină toxică care te omoară în primul trimestru de sarcină, la sister adurat pana aproape de luna a șasea că așa e ea mai specială, doar e soră-mea; într-un cuvânt=calvar).

Canicula nu a lovit încă, la munte se lasă mai greu, deci e bun.

Paste cu ton, telefon crăpat, iarbă curată fără pipi de câine, vișine, The girl and the dreamcatcher fan forever, variante de admitere, dimineți de amiază, vechi miros verde de nuc, înghețată, țânțari (nenorociți, din cauza lor mi s-a închis documentul nesalvat; nu e ușor să reproduci ce ți-a fătat mintea cu jumătate de oră înainte, că nah, pe telefon nu există salvare automată), portofele de hârtie, zarzăre, prăjit la soare, vorbit prin scrisori cu mangafa că suntem niste fancy-careless-smart-clasice-delicate-aristocrate bitches, fără kebab, praznice în prostie=mâncare moca și da, bere. Multă și bună.

Sunt bine. Surprinzător de bine.

Furnica.

Cârlige

Mă uit de ceva vreme la video blogul lui Ariel Constantinof şi tipul ăsta începe să-mi placă din ce în ce mai mult. Nu vreau să spun prea multe despre el pentru ca nu strică un pic de curiozitate ca să-l căutaţi (ştiu că vorbesc singură, dar în caz că peste milioane de ani dă cineva peste articolul ăsta vreau să ştie despre ce vorbesc). Însă tot ce pot spune este ca Ariel transmite un mesaj rezonabil pentru mine. Cel puţin. Adică nu vrea să impresioneze. Ci să transmită un mesaj natural care să stimuleze, să motiveze sau să te facă să priveşti lucrurile într-o manieră mai deschisă. Până la urmă asta ar trebui să căutăm toţi, cred. Ultima chestie care mi-a rămas în minte a fost povestea cu momentele cârlig. Nu vreau să fur ideea, departe de mine acest gând. Vreau doar să spun cum am perceput eu povestea şi cum m-ar putea ajuta. Astfel ar putea ajuta şi pe alţii.

Momentele cârlig sunt acele momente din viitor (planuri, asteptări, evenimente) care te fac fericit, dar care vin doar la un moment dat. Acelea pe care le aştepţi cu nerăbdare, plin de entuziasm, iar după ce au trecut te lasă cu un gol. Rămâi trist neştiind când vei avea parte de următorul. Şi lucrul ăsta duce de cele mai multe ori la o viaţă nefericită. Dar nimeni nu-şi doreşte aşa ceva.

Ceea ce trebuie să faci ca să nu te mai simţi atât de puţin motivat, fără un scop pentru care să mergi mai departe, este să-ţi construieşti singur acele momente care te fac fericit. Să te gândeşti la ce te face pe tine bucuros, ce te face să salţi, să fii entuziasmat şi cu poftă de viaţă şi să le transformi în realitate. Pare simplu, dar trebuie să-ţi doreşti asta foarte mult. Şi în timp o să te pricepi la asta şi o să gaseşti mereu acele cârlige care iţi dau poftă de viaţă şi dorinţă să o împarţi şi cu ceilalţi.

Cred că toţi avem nevoie de momente cârlig. Fâşii de care să te agăţi şi să nu te laşi copleşit şi învins. Să-ţi cauţi singur motive, scopuri, ţeluri. Şi, eventual, să le şi găseşti. Nu mă refer la un scop precum acela de a-ţi face o carieră într-un anumit domeniu. E un lucru care necesită mult efort şi mai ales timp. Timp în care trebuie să te antrenezi cu altele. Mă refer la lucruri mici. Nu ştiu exact momentele cârlig de care am eu nevoie. Dar printre puţinele lucruri care mă ţin la suprafaţă se regăsesc călătoriile. Nu foarte lungi şi costisitoare. La sora mea, în vizită la nişte persoane dragi mie şi mai ales la mănăstiri (e ceva de nedescris acolo). Să gătesc reţetele mele preferate alături de mama (atunci când nu ne dăm în cap, desigur). Să mai scriu câte ceva care se desprinde de starea aia morbidă. Să construiesc ceva, să fac un lucru cu mâna mea apoi să-l dăruiesc cuiva (nu sunt eu aşa altruistă, doar ca să mă laud) sau să-l păstrez pentru mine, desigur. Să mă plimb în locuri cu iarbă, soare, flori şi gângănii (nu mă refer la parcuri). Să particip la workshop-uri, conferinţe, diferite discuţii. Hmm. Dacă nu scriam, nu-mi dădeam seama cât de banale sunt chestiile astea. Nu mă fac „fericită” prea multe lucruri. Măreţe deloc. Nu stau bine la categoria cârlige. Aici e problema mea existenţială. E singura luptă pe care vreau să o duc. „Restul e decor.”

Mersi, Ariel!

Furnica.

Pierdut umor, nu mai ştiu

Nu pot să cred cât de mult mi-am pierdut umorul. Nu că aș fi fost foarte amuzantă, dar reușeam să mă mențin pe linia de plutire. Pe mine însămi. Sa nu mă înec de tot, să mă mai agăț un pic. Am uitat atât de multe.
Stau întinsă pe covor de ceva timp. Să fi trecut o ora? Trei? Nu știu, oricum e o veșnicie.
Ma gândesc. Că doar ce-aș putea face? Dacă mă uit la un film încep să plâng. Dacă închid muzica aia siropoasă în stil „summertime sadness” o să-mi aud prea tare respirația și am să vreau să înceteze. Dacă iau telefonul şi sun…  A, sunt în perioada de grație. Ce denumire. „Perioada de grație”. În această perioadă mă umple ăștia de la Orange de grație. Rimează cu „menstruație”. Kind of. Nu-i departe. Dacă mă apuc de teme… Nu, abia a trecut simularea și sunt terminată. Plus că mi-aduc aminte de profa de romana care nu mai ştie dacă Iona e dramă sau tragedie, rămâne la latitudinea mea. Şi de „Doamna Dirigintă”, exemplul meu în viață, femeia fatală de un metru și o cretă. Muc de cretă. Care se poartă frumos doar dacă-i aduci fondul școlii, fasole de la țară și bârfe din clasă despre ea ca să-și știe dușmanii. Că prieteni nu are. Deci nu, teme nu.
Oare să mă apuc de citit? Nu pot să fiu atentă. Nu sunt destul de folositoare în a mă distrage. Ar trebui să citesc un acatist. Să-mi revin. Dar cum să mă lase scaraoţchi, o să mă ard până la urmă. Aș ieși afara. Plouă. Ciudat, era soare azi. Era soare acum un minut. Sau acum o veșnicie? Și ce dacă plouă? Mă duc să alerg cum făceam pe vremuri și mă simțeam fără limite și ușoară și mai puțin rece.
Aș fugi, dar baba asta e zgârcită cu gazul şi dacă mă întorc plouată mor de pneumonie, la naiba. Abia am 18. N-oi fi frumoasă, dar tânără tot sunt. Cel puțin pe dinafară.
Mă duc să mănânc!
A, știu ce am în frigider. Ciorba de fasole, iahnie, salata etc. Buruieni. Mă usuc cu astea, ma termin rapid.
Aștept să mi se umple vezica. Atunci trebuie să mă ridic. O să fiu nevoită, dacă nu vreau să murdăresc covorul.
Am eliminat opțiunile pe care le am acum. Nu-mi rămâne decât să aștept.

Rece, frate. Frig de tot. Să vreau să-mi simt „inima caldă” şi nu pot.

Acum am observat că tavanul meu se decojeşte. Ce-au facut aştia de sus de s-a crăpat în halul ăsta? Hmm… E o doamnă singură deasupra. Bad lady.

Sfincterul meu se deschide. Mă cheamă.

Furnica.

 

Welcome back to me, bitches!

Ţi-a fost dor? Hai, minte-mă frumos!

Am pierdut şirul, dar a avut grijă wordpress-ul să-mi aducă aminte că au trecut două luni. Pur şi simplu am aşteptat să-mi schimb starea de spirit. Era ceva să mai postez încă o dată tot din categoria „my shit life”.

Ieri am luat o gură de aer proaspăt. Aveam atât de mult nevoie de asta încât uitasem cum e. A trecut prin oraş ca o felină. A trecut ca şi cum ar fi fost prima şi ultima dată. Avea o servietă din piele vintage, pardesiu impecabil şi, cel mai important, acel aer inconfundabil. E la fel ca acum 6 ani. Sentimentul, căci el e cu mult diferit. Cu toate că e acelaşi, nu au rămas la fel decât nebunia şi copilăria din el. Astea n-or să se schimbe. Căci dacă ar face-o, nimic nu ar mai avea sens.

Pentru prima dată, vreau să te rog ceva. Pentru prima dată, dintre toate dăţile, dintre voi toţi care m-aţi omorât încet, pe care v-am lăsat să mă omorâţi încet, de la distanţă. Pe tine, primul care mi-a zgâţâit universul de nici nu ştiam cum mă cheamă, ce-i cu mine, vreau să-mi făgăduieşti ceva. Te rog să rămâi acolo, în lumea ta, departe de a mea. Nu că ai fi vrut să mă vizitezi sau ceva. Nu că ar fi posibil. Lăsând gluma departe de momente nepotrivite în care îmi gasesc eu mereu să glumesc ca să nu-mi mai simt tremurul şi să-mi depăşesc reţinerea, pentru că rugămintea asta doare ca o curvă nenorocită. Rămâi acolo, căci altfel cel mai bine mă pricep să stric tot ce iubesc mai mult. Şi nu vreau să stric asta. Pentru că nu voi rezista şi mă voi transforma într-o bombă de ură. Te rog. Rămâi acolo, ca să mă agăţ ca o parazită ce sunt de tine şi să le spun tuturor, de aici din lumea mea: These are the things it worths living for! Căci în lumea mea, e prea murdar. E prea multă mizerie, iar tu nu trebuie să ştii asta. Tu nu trebuie să stii că mai există aşa mizerii care te pot murdări şi care îţi pot înghiţi din galaxia din capul tău. E ok, o să mă descurc ştiind doar că esti acolo.

Evident, nu pot să nu evit lucrurile importante. Încerc să mă fac nevăzătoare, dar nu pot păcăli pe nimeni. Mai am o săptămână şi jumatate până la simulare şi eu scriu. Nu eseuri, aş vrea eu. Însă nu ăsta e primul lucru pe care îl evit. Am evitat tot drumul până aici să mă mai gândesc la ceea îmi consumă iremediabil energia. Am tot continuat să mă distrag. Cam asta am făcut de două luni încoace. M-am distras. Şi până acum a mers. Surprinzător, dar a mers. Reddington ăsta chiar a reuşit să o facă cel mai mult. Bună treabă!

Totuşi, privind partea bună, mi-a mers ok. Şi nu aş vrea să mai scriu despre asta. Aş fi vrut să nu fi scris nici ultima dată pentru că nu-mi face bine să îmi amintesc. Încetează să te crezi atât buricul pământului şi fă ceva frumos cu nişte cuvinte fără înţeles! Fă ceva frumos de care vrei să-ţi aminteşti! De care iţi face placere să-ţi aminteşti! Care te scoate din starea aia de rahat.

Ascult melodia asta de mai mult de o lună în continuu şi încă nu m-am săturat de ea nicicum. Mă încarcă într-un stil în care doar unele fiinţele umane o pot face. E tot un fel de distragere, dar până la urmă despre asta este vorba. Să reuşeşti să te distragi singur, daca nimeni altcineva nu e acolo să o facă. Mi-a luat ceva timp să învăţ, dar e bine şi acum.

Mi-a fost dor.

Furnica din nou.

Last night in town before holydays

Am început să învăţ pentru bac. Mi-am pus viaţa în ordine. Am început din nou să mă bucur de lucrurile mărunte. Nu am mai plâns de ceva vreme şi mă simt bine înconjurată de oameni frumoşi. Cu bugetul stau super, mi-am pus tot la punct. Abia aştept Crăciunul, e sărbătoarea mea preferată din an, mă face să mă simt fericită. Am uitat cum se simte dezamăgirea, supărată nu mai sunt de mult.

Curcubee şi unicorni.

=))))

A fost cel mai groaznic duş din viaţa mea. Am avut atâţi nervi încât m-am taiat pe picioare. Până şi la sub braţ. M-am pişat în cada aia jegoasă şi scârboasă. Acum e şi mai scârboasă. Am lăsat apa fierbinte să-mi pedepsească pielea. Să mă pedepsească pe mine. S-a înroşit precum cadourile din perioada asta. Mangafa, „pretena mea”, nu mă mai poate ajuta. Cine ar putea, până la urmă? Exact ca în ultima carte (penultima) citită, „De ce sunt un elev impertinent”: Îmi simt mâinile foarte reci. Oare am murit? Să-mi duc cadavrul la şcoală.

Să-mi duc cadavrul acasă. Mâine plec la tară. 3 săptămâni fară net. Rai. O să mă deconectez şi mai mult de viaţa mea socială. „Care viaţă sociala?” Nu stiu.

Singurul lucru pe care îl aştept e Chanel No. 5 de la sister. O să miros frumos atunci când o să plâng.

M-am înecat. Şi nu mai stiu să-mi mă ridic la suprafaţă. M-am rătăcit şi nu mai ştiu drumul înapoi. M-am împiedicat.

 

Mă duc să mă uit la un film de Craciun. Asa de ironie. Sau amuzament. Sau poate să mă facă bine. Vreau să fiu bine.

Azi nu sunt Furnica. Nu mai sunt de mult Furnica.

Previous Older Entries

Alexandru Chermeleu

Not want more, but be more.

Delia Bulgaru

forever young

Mădălina Sacaliuc- Artizan

Blog DIY pentru fashioniști low cost

De-ale vieții...

"Viaţa e un ţipăt între două tăceri."

Andreea

Just another WordPress.com site

Laura... sau invers

un blog cu impresii

Andreea Militaru

Personal Blog

Just a Regular Blog

Telling stories since 1990

In my twenties

georgieni pe câmpii

E-Motion

de Andrei Stipiuc

About everything

...the way I see it.

Cristina's

Faith, faith. It can cure anything.

Simona Danda

Cică blogăreşte

Abisuri

In cautarea adevarului interior

Thoughts of an endless headache

The world is as we make it and the choice is in our hearts.

Pe culmile conştientizării

din prea multă luciditate

In the madding crowd

Dacă admiţi unui nebun că el e din sticlă...